Schiturile, ridicate de către călugări – pustnici, iubitori de liniște, nevoiți să-și facă chilii, ori mici paraclise pentru rugăciune, adeseori în locuri izolate și greu de pătruns, uneori printre stânci uriașe, departe de vrăjmași și incendiatori,reprezintă o parte importantă a așezămintelor monahale care au rezistat vicisitudinilor vremii, devenind lăcașuri în jurul cărora s-a dezvoltat viața religioasă a locurilor în care, cu sute de ani în urmă, s-au fost așezate.

Astfel de schituri, ivite mai întâi ca sihăstrii, se află în jurul masivului Ceahlău, Muntele Athos al românilor, unele dintre ele, datorită donațiilor și întăririlor domnești, al dezvoltării și importanței lor, ajungând să primească statut de mănăstire.

Vă invităm să le vizitați în cursul șederii dumneavoastră în județul Neamț.

Schitul Hangu, care a primit statut de mănăstire în secolul al XVII-lea, fiind la acea vreme o mănăstire importantă împrejmuită cu un zid cu patru turnuri pe fiecare colț, este urmașul Schitului lui Silvestru întemeiat prin anii 1600 ca o sihăstrie. Schitul Hangu are o istorie pe cât de veche pe atât de interesantă de care puteți lua cunoștință la fața locului, și despre care a scris prima dată publicistul german Wilhelm von Kotzebue, soțul Aspaziei, sora cnejilor Cantacuzini. Aceștia i-au alungat pe călugări și au transformat mănăstirea în palat. Ruinele Palatului Cnejilor se mai văd și astăzi. Schitul Hangu și Palatul Cnejilor sunt prezente de altfel în cărțile scriitorilor care au poposit la Hangu: Jean Alexandre Vaillant – scriitor francez, Vasile Alecsandri, Gheorghe Asachi, Alexandru Vlahuță sau Alecu Russo. Despre aceste locuri, a scris și Alexandre Dumas în romanul “Strigoiul Carpaților” a cărui acțiune se desfășoară în jurul turnului pătrat al Palatului Cnejilor de la Schitul Hangu.

Schitul Hangu este din anul 2004 pe lista monumentelor istorice.

Schitul Durău, astăzi monument istoric, se afla, în secolele XVII – XVIII, sub ascultarea Schitului Hangu. A fost mai întâi un schit de măicuțe înființat tot pe la 1600, primind între timp statut de mănăstire de maici, așa cum atestă un document în anul 1779. Dar, începând cu secolul al XIX-lea, lăcașul de la Durău s-a dezvoltat ca mănăstire de călugări. Ea avea în subordinea ei Schitul Bisericani și Schitul Sihăstria Tarcăului. Mănăstirea Durău a fost desființată în anul 1959. În 1972 s- reînființat un schit de călugări, iar din anul 1991, o nouă mănăstire de maici. Aici, veți putea admira, printre altele, picturile de pe zidurile bisericii precum și picturile în ceară din interior realizate de Nicolae Tonitza și Corneliu Baba împreună cu studenți și absolvenți ai Academiei Ieșene de Arte Frumoase, între anii 1935 şi 1937.

Schitul Sihăstria Tarcăului așezat în inima munților Goșman, între Brateș și Ardeluța, într-un loc de taină numit Cichiva, este întemeiat în anul 1833, când a fost sfințită bisericuța sihăstriei, după cum atestă documentele. Tot ele spun că așezămantul monahal sihăstresc, ieșind de sub îndrumarea Mănăstirii Durău, s-a aflat sub ascultarea Mănăstirii Bistrița până în anul 1900, când schitul obține statut de mănăstire independentă. Datorită fluctuației numărului de călugări, redevine schit de mai multe ori, pentru ca, din anul 1991, să primească un nou statut de mănăstire și un altul de monument istoric.

La Bisericani, loc plin de istorie, în secolele XV-XVI, aşezarea pustnicească ascunsă în pădurea de brazi, într-un peisaj deosebit, s-a numit, mai întâi, „Sihăstria lui Iosif“. Pentru râvna călugărilor de a ține slujbele fără încetare, sihăstria a căpătat denumirea de „Sihăstria bisericanilor“, adică „a evlavioşilor, bisericoşilor“, iar muntele a primit numele de Muntele Bisericani. Ei au ridicat o biserică din lemn cu hramul „Buna Vestire“. În anul 1476, biserica din lemn a fost jefuită şi incendiată de turci în urma bătăliei de la Războieni, iar în 1498 a fost incendiată pentru a doua oară. Construcţia lăcaşului a fost continuată de Ştefăniţă Vodă (1517-1527), nepotul lui Ştefan cel Mare. La începutul secolului al XVII-lea, moşia Schitului Bisericani s-a extins mult prin danii domneşti şi boiereşti, ajungând să cuprindă o mare parte din cursul mijlociu al Bistriţei şi aproape toată Valea Tarcăului. La Mănăstirea Bisericani a luat fiinţă prima tipografie din Moldova. Călugării erau vestiţi traducători de limbă greacă şi slavonă, o parte dintre manuscrisele traduse păstrându-se la Biblioteca Academiei Române.

În timpul domniei regelui Carol I (1866-1914), mai precis, în anul 1872, Mănăstirea Bisericani a fost transformată în închisoare. Datorită calității aerului și proprietăților excepționale ale acestuia în vindecarea bolilor de plămâni, în anul 1905, închisoarea a fost desfiinţată. În clădirile mănăstirii se înființează Sanatoriul TBC Bisericani, astăzi Spitalul de Pneumoftiziologie, astfel că, între anii 1904-1960, mănăstirea s- restrâns și a devenit schit depinzând de Mănăstirea Durău, apoi, de Mănăstirea Bistriţa, până în 1990.

Din anul 1990, Schitul Bisericani își reprimește statutul de mănăstire, fiind pe lista monumentelor de  importanță istorică și religioasă. În biserica mănăstirii, aflată între zidurile spitalului, se țin pe timpul verii slujbe pentru pacienți și cadrele medicale. În anotimpul rece, slujbele se țin la biserica din zona Iconiței, ridicată pe locul stejarului pe crengile căruia, din preajma anului 1500 până înspre anul 1960, se spune că a stat icoana Maicii Domnului. Peste drum de această biserică se află un așezământ monahal cu locuințe și o nouă biserică.