Încă de la facerea lumii, Dumnezeu a menit Ceahlăul să fie muntele rugăciunii şi al păstoritului. Şi-apoi, dacă zăpezile, ploile şi vijeliile s-au rânduit prin veac pe culmile sale de neclintit, tot aşa, monahii şi păstorii au avut grijile, bucuriile şi suferinţele lor… O asemenea poveste de viaţă vom afla şi din legenda Stâncilor lui Stănilă, falnice alcătuiri din piatră, cărora li se spune şi Stănilele.

Nu se mai ştie bine când, dar trebuie să fi fost baremi cu vreo cinci-şase sute de ani în urmă, printre ciobanii Ceahlăului se afla şi un tânăr sfios şi tare săritor la treabă, pe nume Stănilă.

Vezi bine, şi mica turmă pe care o păstorea pe coastele şi prin poienile dinspre miazăzi ale muntelui, tot datorită hărniciei sale o avea! Că, mai întâi fusese vrednic ucenic pe la bacii mai avuţi şi mai cu meşteşug în creşterea oilor şi-a caprelor. Apoi, unul din ei, ce-i cunoscuse bine tatăl (era orfan Stănilă, de mic copil!), văzând hărnicia flăcăului, se îndurase să-i dea, ca îndoită răsplată, vreo zece oi şi un berbec de prăsilă. Şi uite-aşa, în vreo cinci ani, reuşise Stănilă să-şi tot crească turma, de-şi număra acum oile până pe la mai bine de jumătatea sutei…

Fireşte, a crescut şi flăcăul – legat bine la trup şi tare mândru la chip, de se uitau mai toate fetele cu drag după el. Numai că Stănilă, cum vă spusei, era tare sfios şi învăţat doar cu munca. De-aceea, nici nu-i trecea prin cap să se uite baremi o dată, mai de aproape, la vreuna din catrinţele şi iile cu miros de busuioc pe lângă care trecea duminica, când cobora uneori din munte.

Numai că, într-o zi, chiar pe munte, trecu spre turma tatălui ei o codană ochioasă şi frumos sprâncenată, ce avea un mers legănat, tocmai bun să-i facă şi mai mlădios boiul (adică trupul). Şi-atunci, pe sărmanul Stănilă parcă l-a lovit cineva cu bâta în coşul pieptului. Ce mai: pe loc i-a pierit răsuflarea şi inima a început să-i bată darabana taman după călcătura cea sprintenă a fetei – tâc, tâc, tâc, tâc…

A făcut el ce-a făcut şi – cum parcă îi trecuse acum şi sfiala! – nu s-a lăsat până nu a ieşit fetei în cale, la întoarcere. Ba a mai şi însoţit-o o bună bucată de vreme, de era să coboare muntele de tot, uitând de oi… Şi-apoi, fiindcă şi fetei îi căzuse drag flăcăul, începu Maria (c-aşa se numea codana) să vină-n toată săptămâna la taică-său! Iar apoi, după ce au coborât oile la iernat, cei doi s-au tot văzut pe la hore şi şezători, de băgaseră şi alţii de seamă dragostea lor.

Curată şi puternică le era iubirea, dar hapsân şi negru la suflet se făcuse tatăl Mariei, care ajunsese a fi cel mai avut cioban din sat. Şi, fiind el lacom după oi, pământ şi bănet, de mult plănuise s-o mărite pe Maria cu un văduvoi bogat, ca să-şi sporească şi mai mult averile. Aşa că, atunci când a aflat de iubirea dintre fiica sa şi „sărăntocul” de Stănilă, gaz să fi turnat careva peste el şi tot nu s-ar fi aprins atât de tare!

Şi-a chemat îndată fiica şi, cum Maria nu vroia nici în ruptul capului să uite de Stănilă, cum îi cerea tătâne-său, era cât pe ce, de furie, să-şi calce, blestematul, fata-n picioare… A sărit şi nevastă-sa, de i-a scos copila din mâini, dar zgripţuroiul a fost de neînduplecat. A ţinut-o pe Maria zăvorâtă în casă preţ de câteva săptămâni, iar apoi, chiar după Sfânta Bobotează, a şi pus-o, mai mult moartă decât vie, să se mărite cu văduvoiul menit de el.

Cât despre nefericitul Stănilă, ce să mai povestim?  A suferit şi a tot suferit flăcăul, sperând ca, într-o bună zi, să se înmoaie inima cea de piatră a hapsânului, dând binecuvântare iubirii dintre el şi Maria. Când şi ultima speranţă i s-a topit, în chiar miezul iernii a urcat încet-încet, cuprins de o mare sfârşeală, şi, ajuns sus, deasupra peretelui de stânci care de-atunci îi poartă numele, s-a încredinţat cu totul hăului…