De mult, tare de mult, acum vreo șase sute de ani, în țara românească a Moldovei se afla ca domnitor un voievod foarte vrednic la faptă și blând la vorbă, căruia oamenii i-au păstrat prin vremi amintirea sub numele de Alexandru cel Bun. Fiind timpuri tulburi pe atunci, cu războaie și năvăliri dușmane, oștenii cei mai neînfricați se aflau la mare cinste atât la curtea domnească, cât și pe buzele celor care le povesteau faptele din neam în neam…

Cel mai priceput dintre tinerii viteji ai lui Vodă se arăta a fi Butu. Păi, nici nu se putea altfel, de îndată ce el se născuse și copilărise chiar prin părțile falnicului munte Ceahlău, straja și icoana întregii Moldove! Era la mare trecere Butu și în sufletul domnitorului, așa că – atunci când a aflat de dragostea ce înflorise între fiica sa și viteaza căpetenie – Alexandru Voievod de îndată i-a binecuvântat și a sărbătorit, cu mare fast, logodna lor. Ce mai, porniseră și pregătirile de nuntă!…

Numai că, vezi bine, nu totdeauna e așa cum le gândește omul!

Cum-necum, tocmai atunci se porni un nou război între poloni și cavalerii teutoni. Iar Alexandru Vodă, fiind legat prin jurământ de alianță cu craiul polonezilor, a și trimis de îndată 400 de oșteni călări, în frunte cu viteazul Butu, să-i spulbere pe teutoni și să se întoarcă grabnic, să facă nunta…

Cu izbândă s-au întors bravii călăreți de sub zidurile cetății Marienburg de lângă râul Vistula, dar… fără parte dintre ei și – mai cu seamă – fără falnica lor căpetenie. Ca trăsnetul se abătu asupra Anei cumplita veste și mare fu tristețea nefericitului tată, îndurerat și de suferința fiicei sale și de pierderea mândreței de viteaz!…

Au trecut săptămâni și luni grele, cu lacrimi și jale, căci ana nu-l putea uita, în nici un chip, pe cel căruia îi jurase credință și iubire-n veci. Tatăl, vrând să-i curme acest zbucium sufletesc, începu, de la o vreme, a-i vorbi și de alți pețitori, îndemnând-o să își oprească jeluirea și să gândească la un nou soț. Ba, într-o zi, crezând că doar așa o va smulge din potopul propriilor lacrimi, Alexandru cel Bun îi spuse hotărât:

• Gata, fata mea, e timpul să ne trezim din nou la viață, așa cum îi și vorba înțeleaptă din bătrâni: morții cu morții, iar viii cu viii! Viteaz și vrednic a fost Butu, dar nici mirele cel nou, ales de mine, nu cred să fie mai prejos… – și spuse numele altei căpetenii, pe care, spre curmarea suferințelor, și-o dorea acum ca ginere.

Biata Ana nici nu a vrut să audă, iar când văzu că s-au pornit și pregătiri de nuntă căzu, cu totul, în mare deznădejde: ce să facă, cum să scape? Și așa află ea de o bătrână vrăjitoare de lângă curțile domnești, la care alergă în taină. Spunându-i of-ul cel greu de la inimă, îi dădu două inele, cerându-i să o ajute de îndată, chiar de va fi să-l scoată din mormânt pe Butu în noaptea nunții, să-l sperie astfel pe noul mire!…

Cotoroanța se învoi și iată că, așa cum promisese tinerei prințese, în noaptea când în cameră ar fi trebuit să intre noul soț, apare – palid la chip și înflăcărat la vorbă – chiar fostul ei logodnic, Butu. Îmbrățișând-o strâns, acesta îi cere să-l urmeze spre fereastră, de unde și pornesc în zbor spre muntele Ceahlău, prin noaptea fără lună, pe calul său alb, de-asemenea strigoi.

Au străbătut astfel cale lungă, din Cetatea Sucevei până deasupra Ceahlăului, pe înălțimile căruia Butu vroia să se adăpostească cu iubita sa. Tocmai căuta cu privirea spre locurile ascunse, de mult știute, când din vale se auzi cântatul cocoșilor, vestind o nouă dimineață. Vraja se desfăcu pe dată, zborul calului și puterea lui Butu se curmară, iar cei trei căzură din înalturi cu tunet asurzitor, prefăcându-se pe loc în stane de piatră: Turnul lui Butu, având alături silueta delicată a Anei.

Și astfel, înlănțuiți în iubire, cei doi și-au găsit veșnicia pe una din culmile Ceahlăului, aproape de altă misterioasă alcătuire din piatră: Creasta Cocoșului.