În tradiṭia populară românească măṣtile se poartă cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Măṣtile reprezintă o lume fantastică, izvorâtă din gândirea societăṭii tradiṭionale româneṣti, personificând spirite ale strămoṣilor, animale reale sau fantastice, spirite ale vegetaṭiei sau ale apei. Ele se folosesc în cadrul unor ritualuri iar vatra satului este scena unde se desfăṣoară aceste manifestări.

Măṣtile contribuie la atmosfera de iarnă, aceea când răsună colindele ṣi totodată ele fac cunoscute obiceiurile din strămoṣi ale ṭăranului român. Prezente în ipostaze zoomorfe şi antropomorfe, măṣtile sugerează renaşterea, fertilitatea, reînvierea vegetaţiei, fiind reminiscenţe ale memoriei colective. Alteori, măştile evocă, în dansul purtătorilor lor, imaginea strămoşilor sau reprezintă refularea unor tensiuni sufleteşti ascunse în timpul anului.

Măştile zoomorfe cele mai răspândite sunt capra, turca, brezaia, ursul, cerbul, căiuţii. Măştile antropomorfe imortalizează, în ipostază caricaturală, defecte omeneşti, fiind integrate în categoria urâţilor, acumulând cele mai variate ipostaze ale umanului: moşii, babele, uncheşii, negustorii, dracii, turcii etc. Pentru confecṭionarea acestor măṣti meṣterii populari folosesc diverse materiale, cum ar fi: piele tăbăcită, blană, ṭesături, lemn cioplit, coji de copac, coarne de animale, etc.

Expresii ale unei culturi străvechi, măştile rearmonizează omul de astăzi cu spiritul moşilor şi strămoşilor, deschizând o fereastră spre o lume pierdută dar ale cărei ecouri încă se mai aud în pragul marilor sărbători de la trecerea dintre ani.