De Ziua Culturii Naționale, vă invităm la Muzeul de Artă din Roman, pentru o întâlnire de suflet cu poezia, dar și cu sculpturalul și grafia unui dascăl al frumosului și al unei creativități care ne poartă în spații și timpuri de înțelepciune și de povețe strămoșești. O nouă întîlnire cu universul creativ al lui Mihai Jitaru, de la lemn la pix, într-o narațiune vizuală de spații, forme și volume la grafieri cromatice, până la popasuri de tușe gri. Sub un titlu meditativ și provocator, ”(Re)sentimente în tușe gri”, explorează spațiul, volumul și forma în modelarea expresivă a celui mai tradițional material, lemnul, devenind el însuși povestitor de vremi și vremuri, de tradiții și veșnicie. Trecerea la pixelări de forme, în cromatisme specifice, a unei transpuneri a narațiunii lemnului, continuă povestea într-un limbaj al desenului, pentru a deveni rime, de data aceasta cu tușe. O lansare de carte și o expoziție de sculptură și grafică, vă așteaptă la o seară în care poezia, arta, tradiția se împletesc cu emoția și bucuria de a ne sărbători identitatea culturală.

Al patrulea volum de poezii, ”Rime cu tușe”, sub semnătura lui Mihai Jitaru, poposește sub lupa eternității, cu însoțiri de tușe, sculpturale în intensități de trăire, în care cromatismul pixural s-a transformat în pastelate rime sonore. După seria de parfumuri de lemn, în dialoguri cu Dumnezeu, cu noi și cu iubirea, Mihai Jitaru ne invită să savurăm rime cu tușe… tușe de iubire, de viață, de destin, de durere, de răzvrătire, de speranță. Sculptor de sentimente, se aventurează cu spirit de credință, cu o maturitate inspiratoare, în universul formelor, sensibil făurite în pix, spre a le reda în versificări de tonuri. Poezia devine, în rimele jitariene, o trăire a unui destin lumesc ce tinde spre înalturi, sclipirea ce învăluie în romanțe divine sufletul rătăcitor și care ne cheamă mereu spre redescoperiri de taine, de vibrări de dincolo de neant, spre zenituri mai senine și mai liniștite. Ecouri de trăire, răscolitoare și duioase, apăsătoare și limpezi precum lacul dintre codri, insule de evadări sufletești, poeziile s-adună de peste timp, în rostiri când calde și împăciuitoare, când sonore și cutremurătoare. S-aruncă în lume ca armii de trezire, ca ziduri de speranță, devenind mai tăioase ca lama unei lucitoare săbii, tulburând și cele mai calmii adâncuri, poate prea mult adormite.

Artist cu sufletul și cu dalta, cu pixul și cu rima, un sensibil al altor timpuri, un prețuitor al omului, al naturii, al vieții și al iubirii, această desăvârșire a infinitului, Mihai Jitaru surprinde în profunzimi psihologice aparte, universul nemărginit al trăirilor, în forme care ne-avântă în interpretări cotidiene atât de palpabile. În voalări de timp, de spirit, de văzut și nevăzut, într-un avânt de eliberare, cheamă la regăsire…, o regăsire de frumos, de simțire, de adevăr, de speranță, de curaj. Chemări zămislite în grafii monocrome sau subtil cromatice, atent migălite, transformate în rime meșteșugite și care se revarsă în sonorități vibrante, ca un râu însuflețit.  Sunt teme profunde, de dor, de țară, de neam, de pământul strămoșesc, care au însoțit de-a lungul vremurilor pe-ai noștri poeți și-n valuri ele mereu revin, mereu sunt actuale, mereu țes legături care ne poartă în timp și timpuri, cu un firesc știut… bietul om sub vremuri…, devin interogatorii și  o nebuloasă a încercărilor… oare revin vremurile? Sunt aceleași? Ce s-a schimbat? Ce nori ne urmăresc? Ce valuri ne-aruncă în aceleași prăpăstii? Oamenii sunt alții dar parcă aceiași, neschimbați în trufie, în mândrie, în adormire.

Filosofice și psihologice, rimele cu tușe, ne povestesc, pe față și înțepat, de popasul umanului într-un univers neînțeles. Cu rădăcini profunde în dragostea de glie, cântă munca și cinstea, frumosul și credința, speranța și iubirea. Calcă apăsat pe nedreptate, pe ură, pe minciună, pe necinste. Sunt versificări mărturisitoare ale unui suflet căutător și modelator de comori ale spiritului luptător întru frumos și absolut. Într-o lume cuprinsă de tenebre, se ridică deasupra tuturor, pentru a păstra, pentru acum și pentru mai târziu, o vâslă de speranță, speranță ce-a mai rămas, din rime și tușe… zidiri de viitor. Și cum toate au un început, cu Adam și Eva s-a dat ”sens conviețuirii” dar și ”cuibăririi” păcatului, de la puritate la Necurat… și lupta binelui cu răul a tot continuat, fiecare absorbit de propriul destin, cu înălțări și coborâri, sub ”steaua cu noroc” sau ”ascunsă sub obroc”. Temele vieții, destinului, timpului, iubirii, sunt tușate și rimate tandru, sfătos, cu o anumită melancolie, în treceri atât de simple și reale, cu acea trăire sinceră, simplă, pură, imperfectă, trecătoare, fără artificii zgomotoase sau strălucitoare, dar cu același îndemn de iubire, bunătate, vrednicie. Călătoria omului prin viață, de la inocența copilăriei, la fericirea tinereții, până la blânda bătrânețe, spectacol trecător prin clepsidra timpului, prin ”clipele țesute” de destin, ne surprinde ca un miracol…, atât de trecător și atât de firav, sub ”frângerea timpului”, amintindu-ne că totul trece ca un fum, ca un abur. Toți trăim, dar fiecare în felul lui, unii mai frumos, unii… mai altfel. ”Printre umbre și lumini”, printre suspine și veselie, ne îndeamnă la ”curaj și demnitate” și la ”o conștiință nepătată”, grijă să avem, prea-scurta viață să nu o trăim printre umbre care ne-apasă. Sfaturi înțelepte de la străbuni învățate, de la clipe respirate, de la timp adunate. Ironii asaltatoare, cu nerv de durere sufletească și lacrimi amare, un asalt asupra analfabetismului, hoției, nesimțirii, nonvalorii, a capetelor prea plecate, a falșilor patrioți, dar mai ales asupra lipsei de atitudine, de cutezanță, de respect față de cei din ”mormintele uitării”, care ne-au lăsat o țară mare. Ne-au mai rămas speranța și ruga ”încolțirii de lăstari noi la Inviere”. Seria de ”covid”, înțepat, global, mascat, interogativ, cu toată izolarea și cu sfârșit pandemic, ne tresaltă simțurile într-o zbatere bolnăvicioasă, fără forță de trezire. Cât poate duce omul? Până când?

Natura, atât de îndrăgită de Mihai Jitaru, umanizată într-o formă armonioasă a unei firești și seculare comuniuni… ”codru-i frate cu românul”…, reazem de nevoi și de vremuri, o regăsim îngenuncheată de sălbăticia omului, devenit trădătorul propriului frate, într-o evoluție emancipată, oarbă, în care natura nu-și mai găsește locul. Rămân în urmă statornicele ”pietre vii” care ”martore fidele, au fost vatră, au fost strajă”. Frânturi de frumos ne surâd duios, în liniștiri de desăvârșire, când o roză, când un fluture, când o mărăriță, când o mică salamandră, un popas de farmec și culoare cu ”amici de drumeție”. Și peste toate, duhul creației are o speranță și peste demolări și umbre, peste lupte și supărări, peste clepsidra neamului se va opri un Manole, un schit nou să zidească, și-n clopot de credință, la al culturii adăpost, nația să se trezească, din orbire să sclipească.

Versuri care ne învăluie cu un ritm plin de vervă, cu o sinceritate aprigă, cu dezvăluiri de dureri și bucurii, devenind, într-un final, moralizatoare și edificatoare. Versuiri tainice care ne lovesc direct, fără perdea, dintr-un amar cotidian, atingând sensibilități profunde. Popasuri meditative care ne trezesc cele mai adormite simțuri și care ne provoacă la redescoperirea sinelui dar și al unui eu colectiv, care să lumineze până la stele și dincolo de ele.

Curator, Mihaela Ciobanu